article in Evenimentul Zilei, February 2010

Un fost ambasador al SUA în România, inspirat de experienţa la noi în ţară, legenda lui Dracula şi moştenirea comunismului a scris, împreună cu soţia sa, o carte în care a vrut să demonteze miturile pe care americanii le ştiau despre România.

Întrebaţi despre modul în care SUA percepe ţara noastră în contextul fostelor relaţii cu ruşii, autorii, Jim Rosapepe şi Sheilah Kast, au precizat că “românilor le place să se considere o insulă de latini într-o mare de slavi”.

Jim Rosapepe, fost ambasador al Statelor Unite în România, în perioada 1998 şi 2001, şi soţia sa Sheilah Kast au decis să scrie o carte despre România, prin propria loc experienţă în cei trei ani petrecuţi la noi în ţară: “Dracula is dead. Despre cum au supravieţuit românii comunismului, l-au eradicat şi au revenit după 1989 ca Noua Italie” s-a lansat în noiembrie 2009 şi a atras atenţia mass-mediei din SUA.

Aţi ajuns în România când ţara se afla în plină perioadă de tranziţie. Mulţi specialişti au observat evoluţia României, diferită din punct de vedere al reformelor sociale şi economice, în comparaţie cu vecinii geografici. Care sunt elementele esenţiale care ne diferenţiază de restul Europei de Est?
Jim Rosapepe:
Comparând cu Polonia, Ungaria si Republica Cehă, standardul de viaţă al României era mai scăzut în perioada târzie a anilor ’90. Erau încă prea mulţi copii abandonaţi? Răspunsul este da. Era nivel corupţie ridicat iar privatizarea slabă?. Da. Avea oare România prea multă demagogie xenofobă în politică si în media? Da. Dar oare toate astea înseamnă că România nu se îndreptă spre a deveni o democraţie europeana prosperă şi modernă? Cu sigurantă nu!
Analiştii au tendinţa să supraestimeze politicul şi să subestimeze istoria, geografia, religia şi mentalitatea. Naţiunile Europei de Est au, cu siguranţă, similarităţi – în mod particular, acea jumătate de secol de regim comunist. Dar diferenţele dintre aceste naţiuni nu trebuie văzute ca triviale.

Ce exemple pot fi date?
Să luăm Polonia şi Moldova. Polonia este o ţară mare, se învecinează cu Germania, un număr mare de expatriaţi americani trăiesc aici, are o prezenţă puternică a Bisericii Romano-Catolice, cu un reprezentant la Vatican, cu grupuri etnice minoritare mici şi o tradiţie a întreprinderilor private care a supravieţuit comunismului. După 1989, toţi aceşti factori au făcut din Polonia un spaţiu mai accesibil si mai atrăgător pentru investiţiile şi ideile occidentale.

Moldova, pe de altă parte, este o ţară mică şi înghesuită între Ucraina şi România. Are o diaspora în Occident nesemnificativă, reminiscenţe ale economiei staliniste şi este marcată de lupte pentru recuperarea identitaţii între istoria pe care o reclamă atât Rusia, cât şi România.

Politica fiscală şi monetară validă, reforma structurală şi conducerea legislativă au îmbunătăţit condiţiile în ambele ţări.

Dar acest demers de măsurare în funcţie de un model politic destul de îngust pierde din vedere ceea ce a fost cu adevarat dificil şi important în procesele lor de tranziţie.

Moldova, cu potenţiala bunăstare pe care i-o pot oferi agricultura şi oamenii bine-educaţi, nu se va învecina niciodată cu Germania şi nu va avea o diaspora americană semnificativă. Pentru perioada care urmează, va fi nevoită să clarifice atât problemele identitare, cât si relaţia cu Rusia şi România. Pentru a avea succes, strategia va trebui să fie cu totul diferită de cea a Poloniei.

Cum este influenţată România de poziţionarea între ţările Europei?
Înainte de 1989, toţi vecinii României, inclusiv Uniunea Sovietică, au fost ţări comuniste. Încă de atunci, trei dintre vecinii imediaţi – Ucraina, Moldova şi Iugoslavia – au avut probleme economice şi politice mai mari decât cele ale României. Numai una – Ungaria – a fost mai prosperă şi a aderat de timpurila NATO şi în Uniunea Europeană. Nu este cu totul o coincidenţă, cea mai prosperă regiune a României, cea de Vest, se invecinează cu Ungaria.

Din punct de vedere economic, România a început cursa în 1989, când se afla într-un impas mai semnificativ decât alte ţări, precum Polonia sau Ungaria.

Ceauşescu impusese o economie stalinistă, lipsită de orice reacţie privată şi bazată pe uzine industriale mamut, consumatoare de energie, într-un moment în care această strategie fusese deja abandonată în majoritatea ţărilor Europei de Est.

În Polonia şi Ungaria se încheiaseră cele mai multe dintre tacticile economice staliniste. Astfel, una dintre cele mai importante divergenţe economice a venit un deceniu şi ceva înaintea căderii Zidului Berlinului.

Istoria n-a început, iată, în 1989. Din punct de vedere politic, România a supravieţuit unui regim comunist de departe mai represiv decât în cele mai multe dintre ţările Europei de Est. În absenţa îmbraţişării unei diaspore occidentale majore, a bisericii sau a unei naţiuni vecine, interesul din afară a fost, în cel mai bun caz, episodic.

Cât de mult a contat cine a preluat puterea în 1989?
O realitate care a făcut aceste probleme şi mai semnificative a fost faptul că, în primii şase ani după căderea lui Ceauşescu, vechii reformatori comunişti au fost cei care au guvernat România şi nu anticomuniştii. Acest fapt nu a marcat experienţa celorlalte ţări comuniste din est, cu excepţia fostei Iugoslavii.

Din Estonia în Bulgaria, forţele anticomuniste au venit la putere pentru cel puţin o perioadă scurtă, în primul interval al anilor 1990. Asta nu s-a întamplat şi în România, unde pauza de trecut nu a fost la fel de scurtă şi trecătoare. Rezultatele în România s-au materializat într-un nivel mai înalt de stabilitate, dar o capacitate mai scăzută de ajustare la standardele occidentale democrate şi la forţele economice ale pieţei.

Unul dintre rezultate a fost şi faptul că mulţi dintre atotputernicii politici şi economici de dinainte de 1989 şi-au consolidat poziţiile şi au rezistat efectiv schimbării pentru o perioadă mai lungă decât se aşteptau cei mai mulţi. S-a lucrat semnificativ la reducerea monştrilor economici, la disponibilizări şi s-au făcut progrese remarcabile în acest sens. Dar adevărata competiţie s-a dezvoltat destul de încet.

Chiar într-o perioadă aşa de târzie precum sfârşitul anilor ’90, băncile de stat controlau încă cele mai multe active bancare şi pentru un interval prea lung de timp s-au obişnuit să promoveze anumite tipuri de afaceri şi interese politice. Astăzi, unele dintre cele mai mari bănci occidentale controlează cea mai mare parte a sistemului bancar român – mai bine sau mai rău.

Cât de adâncă a fost prăbuşirea României?
Niciunul dintre aceste argumente nu este menit să susţină faptul că problemele României erau atât de profunde încât nu puteau fi depăşite – de fapt, este chiar invers. Comunismul a făcut mai mult rău sistemului politic, economic şi social român decât s-a întâmplat în multe alte ţări şi România nu a reuşit încă să se poziţioneze deasupra câtorva dintre ţările care erau la un nivel mai ridicat în 1989. Dar considerând profunzimea prăbuşirii în care a fost antrenată, România ar fi putut să se ridice mult mai repede şi mult mai sus decât alte ţări.

Nu e intenţia noastră să sugerăm că viitorul României se află în afara controlului oamenilor săi – că geografia, istoria şi alţi factori similari îi vor determina destinul. Ideea pe care am vrea să o fixam ţine de faptul că România a făcut un progres remarcabil, date fiind dificultaţile cu care s-a confruntat. O presă liberă, un sistem politic democratic, relaţii de pace cu vecinii imediaţi şi în cadrul grupurilor etnice şi o economie care a crescut cu rapiditate într-un sistem economic mondial prosper înainte de 2009 – acestea nu sunt reuşite demne de ignorat.

Românii au toate motivele să fie încrezători în faptul că această continuare a progresului se poate face şi că evoluţia, de la un sistem de sănătate mai performant, până la oportunităţi de muncă, nu trebuie să aştepte până când România va avea un tribunal la fel de independent precum cel al Californiei sau un sistem de guvernare la fel de onest precum cel al statului Wisconsin.

Avem o ţară cu origini latine, cu influenţe germanice şi maghiare în Transilvania, un impact semnificativ al regalităţii din anii ‘30 care se simte încă. Cum credeţi că am putea capitaliza mai bine acest peisaj cultural eclectic pentru “a ne vinde” cât mai bine lumii?
Toate aceste elemente vin să susţină afirmaţia noastră în “Dracula Is Dead”, că România este noua Italie – o ţară latina, cu ruine romane, guvern predispus către corupţie, creativitate la cote înalte, pasiune pentru viaţă şi oameni atractivi, plini de spirit. Amalgamul de influenţe, germană şi austriacă în nord, mediteraneană în sud, le vedem şi în Italia. Primiri calde şi ospitalitate efervescenta – americanii tind să le asocieze cu Italia, însă noi le-am descoperit la aceeaşi intensitate în România. Creativitate impresionantă, proliferarea artelor şi capacitatea de a le aprecia – o altă paralelă cu Italia.
Mulţi români însă poate nu recunosc implicaţiile economice ale acestor caracteristici. Dictatura Italiei au plasat-o pe latura incorectă a istoriei în timpul celui de-al II-lea Război Mondial. Epuizată economic la sfârşitul războiului, aceasta a decis, fără întârziere, să-şi execute dictatorul şi să se lanseze în procesul propriu de reconstrucţie. Este cotată acum drept a şaptea mare economie mondială.
România are un potenţial similar. Cu o populaţie de aproape douăzeci şi două de milioane este al şaptelea mare stat în cadrul Uniunii Europene. Susţinută de ambiţia poporului său şi ghidată de UE, economia României a crescut rapid, ca şi cea a Italiei în deceniile de după Al II-lea Război Mondial, până la momentul recesiunii mondiale din 2009.
Avem convingerea că România o să continue să progreseze. Poate că cel mai important pas pe care românii pot să-l urmeze pentru a capitaliza forţele lor inerente este să le recunoască, să aibă curajul să spere şi să vorbească despre ele întregii lumi